„Simțeam nevoia doar de liniște, întuneric și singurătate. Ajunsesem să dorm 12 ore zilnic. Când i-am spus mamei că mă tratez pentru o depresie a avut o reacție total neașteptată. Cum poate spune asta o mamă?”

54
DISTRIBUIȚI

„Depresia nu e tocmai ușor de gestionat. Chiar dacă nu vrei, ai nevoie de sprijinul celor apropiați. Asta, dacă nu ai o mamă ca a mea…

Depresia nu e tocmai ușor de gestionat. Chiar dacă nu vrei, ai nevoie de sprijinul celor apropiați. Asta, dacă nu ai o mamă ca a mea…

Când am apărut eu și fratele meu, nici nu a conceput ca ea să treacă în plan secundar. Am fost plasați la bunici, iar ea și-a văzut de relația cu tata. Tata, un submisiv, a adorat-o așa cum știa că își dorește.

Cred că s-a temut mereu să nu o piardă, asta și pentru că ea îl amenința constant. În mod subtil. Că e prea bună pentru el. Că nu o merită. Că nu vede ce diferențe sunt între ei doi? Chiar și relația noastră, a copiilor, cu tata era dictată tot de ea. Cât e permis, ce e permis și… fără exagerări.

Iar în privința creșterii noastre, când se „implica” totul se rezuma la autoritate: aveam reguli de respectat, nu ne era permis să ieșim din cuvântul ei și, sub nicio formă, să nu o facem de râs. Eram accesorii menite să o pună, ocazional, când avea chef, în valoare.

Nu a mers niciodată cu noi la medic. Iar atunci când a mers, în cazuri grave precum un incident în urma căruia mi-am spart eu capul, funcționa pe post de anestezie.

Respectiv, ne era atât de frică de reacțiile ei, încât noi nu aveam nicio reacție indiferent cât de mare era durerea. Pentru că, dacă plângeam de față cu medicul, se apropia amenințător de fața noastră și ne șuiera atât „să nu îndrăznești”.

Pe acest fond afectuos am crescut eu, mult prea sensibilă și dezechilibrată emoțional. Prima depresie am avut-o în liceu. Am ascuns-o. Doar nu era să afle mama. Am învățat să am depresii funcționale. Cât s-a putut. În facultate am clacat.

Am fost la psihiatru, am început terapia și tratamentul medicamentos. Am realizat că, deși nu are nimeni grijă de mine, nimic nu mă împiedică să am eu. Fie și cu ultimele mele resurse. Pentru că, atunci când ești în depresie, chiar nu te privește grija pentru tine.

Simțeam nevoia doar de liniște, întuneric și singurătate. Ajunsesem să dorm 12 ore zilnic. Pentru că doar atunci mă eliberam de durere. De sentimentul de vid interior. De dezinteresul față de propria mea viață care nu mă mai privea. De conștientizarea faptului că nimic nu îmi provoacă plăcere. Că nimic nu mă bucură. Că nimic nu mă interesează.

Nu mai mâncam, nu mă îngrijeam… și așa mi-am înghețat un an de facultate. Nu mă puteam duce la ore întrucât nu voiam să am oameni în jur. De concentrat sau învățat nici nu se punea problema.

Dar după două luni de chin, am decis să ies din casă. Singură. Să mă plimb. Întâi doar câteva minute. Cum ajungeam afară simțeam nevoia să mă retrag. Psihologul îmi spusese că am nevoie să fac anumite lucruri. Că sunt un efort pe care trebuie să îl depun chiar împotriva voinței mele. Mă târâiam, dar nu am renunțat.

La facultate eram în alt oraș, deci între mine și mama era o distanță considerabilă. Oricum nu am fost niciodată apropiate. Nu aveam cu ce să mă bazez pe ea. Tata a murit când eu aveam 17 ani. Bunica mea, un an mai târziu. Fratele meu, mai mare cu 2 ani, a plecat din țară. Eram singură.

Într-una din zile, mama mi-a dat un telefon. Nu mai vorbise cu mine de patru luni. M-a sunat În primul rând să îmi facă observație că sunt un copil nerecunoscător căruia nu îi pasă de soarta propriei mame.

Nu simțeam nevoia să îi împărtășesc viața mea, dar nici să joc vreun rol de dragul ei. Așa că i-am spus că mă tratez pentru o depresie cu care mă lupt de câteva luni. A umflat-o râsul. Mi-a transmis că eu mereu am fost teatrală și am căutat atenția celor din jur.

M-a întrebat dacă a pus cineva botul la prostiile din capul meu. Depresia este un moft. Probabil mi s-a luat de școală. Apoi mi-a spus că nu țin figurile astea cu ea, ar trebui să știu prea bine.

Mi-a transmis și motivul real pentru care mă sunase. Tata îmi lăsase bani înainte să moară. Îi strânsese ca să ne dea mie și fratelui meu. Fără să știe mama. Voia să facă ceva pentru noi… Acum, mama îmi cerea din bani.

Nu i-am dat și nici nu am mai auzit-o de atunci. Dar discuția cu ea, care de regulă mă încărca negativ și mai mult, a avut efectul opus.

M-am târâit cu și mai multă determinare. M-am dus mai des la psiholog. Am decis ca în anul în care nu merg la facultate să mă angajez part-time. Să îmi găsesc o utilitate.

Mi-am găsit și un hobby: pictez. Iar când o fac, mă ajută să ies din stările mele proaste. Voi trăi cu depresia mea. Cu mama însă, niciodată. Acum știu că singurul meu sprijin sunt eu însămi.”

Această poveste a fost făcută publică pe site-ul psychologies.ro, după ce a fost trimisă pe adresa redacției de către un cititor.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ